Doctorul Ioan Stoian, un visător pragmatic

Pe lângă cunoştinţe şi pricepere, intuiţia joacă un rol important. Vorbeşte despre meseria pe care o face ca despre o artă. Şi cum arta presupune creaţie, “există momente când tiparele nu mai există şi atunci rămâne creaţia pură. Acesta este momentul de fericire profesională!”. În această meserie, momentele critice sunt frecvente. Conştientizezi că viaţa unui om se află complet în mâinile tale şi trebuie să ştii cum să reacţionezi, căci, dacă nu te poţi stăpâni, pierzi pacientul: “Chirurgia în privat presupune să fii stăpân pe meserie, în caz contrar, nu sfătuiesc pe nimeni să se apuce de asta. Acum nu mai ai în spate un spital care să te sprijine atunci când ai un caz dificil. Echipa este lângă tine, dar tu eşti dirijorul!” Şi este „dirijor” la „pupitrul” unei clinici ultramoderne, Gynecoland, unde pacientele vin cu mare încredere în doctorul Stoian, care le alină atât suferinţele trupului, dar le dă şi curaj pentru a trece cu fruntea sus peste boală.

Izgonirea din Rai

Am început interviul cu doctorul Ioan Stoian cerându-i câteva date biografice şi am avut senzaţia că stau de vorbă cu un poet, nicidecum cu un medic ginecolog: “M-am născut la ţară, în comuna Voineşti, într-o zonă superbă de deal, acolo unde se fac merele cele mai bune din lume, o zonă cu păduri splendide şi păsări ciripind. Este locul în care am avut senzaţia că natura face parte din mine, acolo am învăţat să simt şi să vibrez cu viaţa copacilor şi a păsărilor, am simţit viaţa în tot ceea ce mă înconjoară”.
Dacă mă gândesc mai bine, cuvintele doctorului nu au numai un sens poetic, ci au legătură directă cu meseria pe care o face.
Dar raiul copilăriei avea să fie lăsat în urmă. Odată cu trecerea în etapa gimnazială, părinţii au decis să-l trimită la Bucureşti “ca să devină cineva”. Pentru puştiul de 10 ani, ruptura a fost un şoc căruia a trebuit să-i facă faţă. Saltul era uriaş, căci trecerea de la un univers limitat la un oraş imens l-a copleşit. Probabil că venise vremea să afle răspunsuri la întrebările pe care şi le punea despre lume şi mecanismele care o dirijează, ce înseamnă viaţa şi moartea şi ce este religia? Şi încă nu aflase cum apăreau pietrele din nou în grădină, dacă el le strângea pe toate? Oare pietrele ascund în ele principiul vieţii?!

Gândul creează lucruri!

Odată cu plecarea la Bucureşti nu-i mai rămâneau decât amintirile unei vieţi simple, o viaţă în care era una cu universul, o viaţă în care plantele pe care le îngrijea cu sapa în mână în timp ce asculta teatru radiofonic or să-i ducă dorul, iar vaca o să se tot uite după băieţelul care o ducea la păscut. Şi visele în care-şi proiectase viitorul... Ah, visele! Poate chiar faptul că visase atât de mult cu ochii deschişi îl ducea acum departe de acest loc! Poate că fuseseră atât de intens trăite, încât voiau să se nască. De-a lungul timpului, talentul de desenator l-a ajutat să schiţeze pe hârtie tot ce imaginase, căci gândul a creat până şi casa în care locuieşte acum. Clinica pe care a construit-o în Bucureşti, după o misiune în Somalia, casa de la ţară, curtea şi grădina, toate au luat naştere mai întâi cu ajutorul imaginaţiei şi abia apoi au prins contur în plan material. Dar visele continuă să se nască în gândurile lui şi niciodată nu vor înceta pentru că “visele fac parte din mine!”. Cu adevărat, drumul ce i se deschidea în faţă era începutul materializării acestor vise.

Pe cărările medicinei

Zarurile fuseseră aruncate. A fost înscris în clasa a V-a la Şcoala Generală numărul 169 din Bucureşti. Încă din copilărie iubise cu pasiune natura şi tot ce ţine de botanică ori biologie. Când a venit momentul alegerii unui drum în viaţă, familia l-a îndrumat spre medicină. S-a înscris la Liceul Sanitar la Câmpulung Muscel, dar l-a terminat la Piteşti. Apoi drumul medicinei trebuia continuat la un nivel superior. Între anii 1978 şi 1984 a fost student la Facultatea de Medicină Generală a Institutului de Medicină Militară din Bucureşti. I-au plăcut medicina internă, semiologia, dar chirurgia a devenit o mare pasiune: “Am realizat mai târziu că domeniul medical, pe care familia îl alesese pentru mine, mi se potrivea. Chiar dacă în primii ani de facultate medicina mi se părea aridă, în perioada stagiaturii, când am avut contact cu primul pacient, am avut revelaţia că este ceea ce vreau să fac”.

Un prieten care merită respectat

Acum, doctorul Ioan Stoian are 52 de ani. Din moment ce ai intrat în cabinetul lui, nu mai ai voie să fii supărată, indiferent ce diagnostic ai avea. Ştie să detensioneze atmosfera cu o glumă şi întotdeauna are o soluţie pentru problemele de sănătate care te-au adus în cabinetul său. Pacientele spun că doctorul are darul de a le face să se simtă importante şi că în timpul consultaţiei au senzaţia că vorbesc cu un prieten. În calitate de medic ginecolog, nu uită să sfătuiască doamnele să-şi facă un control genital şi mamar măcar o dată pe an, deoarece “sănătatea face să le fie bine cu soţii şi copiii lor, iar dacă înţeleg acest lucru, deja au făcut primul pas spre fericire”.
Satisfacţiile profesionale rezidă din respectul şi aprecierea pacientelor. Ca să rezolvi un caz deosebit de greu trebuie să ai răbdare şi să fii un bun psiholog. O pacientă cu probleme grave de sănătate la nivel genital, care nu ştie exact ce are, deşi a fost la mai mulţi medici, trebuie ajutată să-şi înţeleagă boala. Apoi, convinsă să accepte logic procedurile medicale, nu pentru că aşa a spus medicul, ci pentru că alege singură să facă o anumită operaţie ca să-şi recapete sănătatea.
Paciente greu de convins?! Există. Acest lucru îi consumă energia, dar nu se dă bătut, căci această insatisfacţie îi creează nopţi albe: “Pot să am într-o zi 20 de paciente şi să nu simt niciun fel de oboseală. Dar o pacientă mai dificilă mă goleşte de energie, iar consultaţia poate dura chiar ore. Acesta este motivul pentru care nu pot să respect întotdeauna programările”. Este de înţeles, căci, dacă ai în faţă o pacientă speriată de diagnosticul de cancer, trebuie să ai delicateţea şi răbdarea să străpungi zidul după care-şi ascunde suferinţa, şocul, boala.

Prima şi ultima dragoste

Prima iubire? Doctorul zâmbeşte: “Prima şi ultima!”. Îmi spune de la bun început că toată viaţa a fost un tip constant în sentimente. Poate că o viaţă personală armonioasă, lângă persoana potrivită, l-a ajutat să fie aşa. Să vedem... Marea întâlnire s-a întâmplat în curtea liceului. Era o zi specială de 15 septembrie, când toţi elevii se adunaseră în curtea şcolii pentru începerea noului an. Ochii tânărului s-au oprit în colţul în care un grup de fete săreau coarda. Una dintre ele i-a atras atenţia prin energia pe care o emana în jur, bucuria trăirii momentelor jocului, iar felul voluntar în care se manifesta trăda o personalitate foarte puternică. Ceea ce mă uimeşte în timpul povestirii este faptul că doctorul îmi descrie doar stări, nimic despre frumuseţea fizică. Insist. Se înroşeşte şi încearcă să-şi amintească momentul: “Elena era frumoasă, avea un corp perfect, bine construit, cu nişte picioare şi glezne fine, delicate. Îmi plăcea şi voiam să ştiu cât mai multe despre ea”. Şi el?! Un adolescent deloc şters, pe care-l ştiau toţi din liceu, era poate visul multor fete. Probabil că Elena s-a simţit flatată de atenţia pe care tânărul, mai mare cu câţiva ani decât ea i-a acordat-o. Între ei se clădea o iubire de durată, dar un moment critic pentru Elena a fost atunci când a picat examenul de admitere la medicină. Nu era greu de ghicit că doctorul a văzut în acest aparent eşec o oportunitate: “M-am gândit că, dacă vreau să fiu cu ea, acela era momentul în care puteam s-o ajut să intre la facultate”. Efortul nu a fost zadarnic, căci succesul obţinut la examen a contat în consolidarea iubirii celor doi. S-au căsătorit, apoi venirile pe lume a celor doi băieţi, Bogdan şi Constantin, au fost clipe de fericire care le-au umplut sufletul. “De-a lungul timpului, în căsnicie au existat şi momente tensionate, dar le-am depăşit”.
Pentru doctorul Ioan Stoian a mai rămas un vis: să-şi vadă băieţii la casa lor, apoi să se retragă la ţară, în raiul din care a fost smuls când era doar un puşti.