Dan Teodorescu, Taxi: „Bănuiam eu că suntem mulţi, da’ nici chiar aşa!”

Revista Felicia va ofera:

RSS

Alte rss-uri

Antena3

Romantic FM

GOOD FOOD

de Pr. Daniel Vraciu in Spiritualitate pe 3 Septembrie 2007, 00:00 Tipareste

Pentru a putea privi cu obiectivitate un anumit eveniment, istoricii obisnuiesc sa lase sa treaca un anumit timp considerabil pentru a putea analiza acel eveniment in toata complexitatea lui. Trecerea timpului presupune dobandirea de catre cercetatorii istoriei a unei echidistante emotionale, evident nepartinitoare si mai ales neviciata de vreo judecata patimasa caracteristica evenimentului trait ila caldi. Dar, cum eu nu sunt un istoric voi incerca sa ma raportez la evenimentul istoric al mortii Parintelui nostru Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane in modul cel mai personal si subiectiv cu putinta. Eu am trait toate acele zile petrecute in putina priveghere la capataiul Patriarhului si incheiate pasind pe drumul presarat cu petale de flori din jurul catedralei patriarhale, incercand sa ma aflu cat mai aproape de Patriarh, cu inima acoperita de un sentiment mustrator de parere de rau, dar totodata, insotit in permanenta de o pace care nu venea nicidecum din interiorul meu. De ce m-am simtit mustrat? Pentru ca am realizat ca am pierdut ceva, ca am pierdut pe cineva. Pe cineva pe care nu l-am cunoscut indeajuns, pe care nu l-am pretuit suficient, pe care nu l-am respectat cat se cuvine si pe care nu l-am iubit destul. Am simtit ca am pierdut prilejul de a implini toate acestea: iubirea, pretuirea, respectul si cunoasterea celui care mi-a fost pastor, celui care s-a rugat si pentru mine in rugaciunile sale pentru intreaga Biserica al carei intaistatator era. Ajungem sa iubim si sa pretuim pe cineva de cele mai multe ori "posti, post factum, post mortem. Dar acum iubirea nu mai este o binecuvantare, ci o pedeapsa menita de Dumnezeu sa vindece lipsa de iubire de pana atunci. Dumnezeu isi ia darul inapoi de la cel, sau de la cei care nu-l merita, si spun aceasta pentru ca moartea Patriarhului a venit in mod neasteptat, da neasteptat, desi era un om la varsta de 92 de ani, pentru ca moartea sa a lasat in urma ei multe semne de intrebare, o moarte parca iesita din firescul lucrurilor, dintr-o logica comuna omeneasca. Dumnezeu printr-o "nedreptatei a amutit multe voci care au grait nedrept la adresa Patriarhului si a mustrat multe constiinte care l-au judecat nedrept. Astfel, prin purtarea de grija a lui Dumnezeu, Patriarhul a iesit biruitor, figura sa strecurandu-se cu blandete si duiosie in inimile multora dintre romani, daca nu chiar in inimile tuturor romanilor. De aceea am simtit acea pace de care va vorbeam, pentru ca nu am simtit nimic rau in preajma Patriarhului, ci doar mangaierea pacii. Pentru mine moartea Patriarhului nu a stat sub semnul tristetii, ci sub semnul bucuriei ca am putut intrezari lumina invierii lui Hristos care a stralucit cateva zile deasupra Romaniei. Patriarhul Teoctist cred ca este printre ultimii, daca nu chiar ultimul Patriarh de poveste, a carui viata poate fi alaturata oricand povestilor minunat de adevarate ale parintilor din Paterice. Parintele Daniel Vraciu

Ti-a placut acest articol? Aboneaza-te la newsletter si saptamanal te vom tine la curent cu cele mai importante informatii!

Adauga comentariu:

Citeste si ...

Proscomidia

Pr. Daniel Vraciu

Aducerea şi punerea înainte sau pregătirea darurilor de p‚ine şi vin formează baza materială a Jertfei euharistice. În unele din codicele vechi Proscomidia nu este pusă sub un titlu aparte, ca în ediţiile de mai t‚rziu, ci se află inclusă în oficiul Liturghiei Sf‚ntului Ioan Gură de Aur, sub titlul general :...

continuare