Nişte elveţieni

Au adunat constant opere de artă în perioada 1905-1936, ghidându-se după afinităţi, conform  impecabilei educaţii dobândite în şcolile elveţiene şi în familie, unde valorile cele mai preţuite erau munca, decenţa şi modestia.
Preferinţele lor s-au îndreptat către artiştii care la vremea aceea se constituiau într-un fel de oponenţi ai lirismului impresionist, către fovi şi nabişti, pictori pentru care lucrul cu culoarea constituia cea mai înaltă ţintă. Au colecţionat astfel Vallotton, Manguin, Vuillard or Bonnard dar şi Matisse şi Rouault.
Primul tablou cumpărat de ei a fost un Ferdinand Hodler „Little Cherry Tree”, urmat de altele pe care le achiziţionau direct din atelierele artiştilor, la capătul unor călătorii de o noapte între Zürich şi Paris. Legând prietenii strânse cu artiştii, şi-au deschis uşa locuinţei lor din Winterhur, Villa Flora, la fel ca şi pe aceea a reşedinţei de iarnă de la Cannes. „Revolution Café”a  fost numită sufrageria din Winterhur, unde se adunau diferiţi artişti din Paris pentru a purta discuţii înflăcărate cu colegii lor elveţieni, cu scriitori şi muzicieni. Doctorului Hahnloser şi soţiei sale le plăcea să-i asculte, să-i cunoască, să le înţeleagă ideile şi resorturile ascunse ale creaţiei. Dar puneau preţ şi pe sinceritate, dezaprobând luxul pe care îl afişa Matisse după ce cunoscuse celebritatea ori preţurile pipărate impuse de Braque. În ceea ce îl priveşte pe Picasso, anecdota spune că într-o zi tânărul Picasso s-ar fi prezentat la uşa casei din Cannes a soţilor Hahnloser. „Pentru el nu sunt acasă. Şi nu voi fi niciodată”, ar fi fost răspunsul  pe care stăpâna casei i l-a transmis prin slujnică. Iubeau în schimb buna creştere a lui Bonnard, care, solicitat să facă portretul doamnei, a acceptat după multe ezitări comanda în timpul unei plimbări cu barca pe Mediterana. „Am gasit! Dumneavoastră în albastru având ca fundal marea”. Preţul cerut a fost destul de mic. Felix Vallotton, compatriotul elveţian, le era mereu la suflet. Admirau delicateţea tonurilor, tuşele transparente şi gingaşe care ţeseau pe pânză irizări rafinate. Dar în ziua în care doctorul Hahnloser i-a oferit un buchet de lalele galbene, cerându-i să le picteze, pictorul a refuzat pe motiv că galbenul de cadmiu este o culoare mult prea scumpă. „Nu îmi permit cadmiul, a răspuns acesta. Dar le pot face roşii!”
După decesul colecţionarilor, moştenitorii lor au decis să păstreze colecţia aşa cum exista ea. Au păstrat tablourile preţioase, care astăzi valorează milioane de euro, în posesia familiei şi chiar în reşedinţele rămase în proprietatea lor de asemenea. Periodic, comorile pot fi vizitate de public, de cunoscători, de specialişti.